miercuri, 27 martie 2024

106 ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 Sfatul Țării (al Basarabiei) a votat, pe 27 martie 1918, prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația Sfatului Țării menționând că: „ Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE. CU MAMA SA, ROMÂNIA ".

Votarea prin vot direct a Unirii Basarabiei cu România. Foto: Adevărul.ro 


Actul Unirii Basarabiei cu România. Foto: Wikipedia 



MAI MULTE, CLICK AICI.




vineri, 22 martie 2024

AUGUSTIN MAGHIAR (1880-1951) - DRAMA UNUI DELEGAT LA MAREA ADUNARE DE LA ALBA IULIA DIN 1 DECEMBRIE 1918

         


MAGHIAR (Magyar), Augustin **/***. Preot, profesor. Delegat la Marea Adunare Națională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Despărțământul ASTRA Oradea Mare.

S-a născut la 23 martie 1880 în Sanislău, județul Satu Mare, fiul lui Paul Petru Maghiar și Terezia Dragoș. (Tatăl său a fost învățător și cantor în Sanislău). A încetat din viață în 16 august 1951, în închisoarea din Sighetu Marmației.

Şcoala primară o urmează în localitatea natală, studiile secundare la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, iar cele teologice la Oradea şi Budapesta, unde a obţinut licenţa la Facultatea de Litere.

În 11 mai 1905 a fost hirotonit preot, funcționând în această calitate în parohiile Galșa (Arad) și Petea (Satu Mare). La 1 decembrie 1907 a fost numit profesor de religie la Liceul Premonstratens din Oradea, fiind în același timp preot de studii și vicerector al Seminarului diecezan din localitate. În 1 decembrie 1909 a fost numit profesor de religie și limba română la Liceul Preomonstratens din Oradea și a ocupat și funcția de vicerector la Seminarul Leopoldin. În 8 iunie 1914 a fost ales vicepreședinte în comitetul de conducere al Despărțământului din Oradea al ASTRA.   A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. De la 1 septembrie 1919 a funcționat ca rector al Internatului Pavelian și profesor suplinitor la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, iar din 1921, profesor titular. Pentru activitatea deosebită desfășurată și pentru calitățile sale intelectuale, la 30 martie 1927 fu numit canonic capitular și apoi rector al Seminarului Leopoldin și al Academiei Teologice din Oradea. În 1928 este ales senator de Bihor în Parlamentul României. Ulterior, în  31 decembrie 1939 a fost numit prepozit capitular. În 1947 a fost pensionat. Evenimentele istorice ale anului 1940, cedarea Ardealului, îl găsesc în fruntea Capitlului Canonical, fiind Prepozit capitular, fiind numit apoi Vicar general diecezan. Dorind să-și îndeplinească cu cea mai mare conștiinciozitate obligațiile impuse de funcția de Vicar general al diecezei, după arestarea episcopului Frențiu, a căutat să cunoască starea diecezei, după acțiunile întreprinse de autorități din toamna 1948, a cerut preoților declarații privilegiate atât la starea parohiilor cât și a lor personală, declarațiile lor fiind apoi făcute cunoscute Sfântului Scaun prin Nunția apostolică. La această acțiune un rol important l-au avut   călugării franciscani aparținători diecezei. Augustin Maghiar a făcut cunoscute numele celor care au luat parte la adunarea de la Cluj, 36 de preoții greco-catolici care au semnat pentru trecerea la ortodoxie, care au fost excomunicați de episcopul Vasile Hossu ”. în 1 iulie 1950, la 70 de ani, a fost arestat, iar pe 17 iulie a fost întemniţat la Sighetu Marmaţiei. Augustin Maghiar a încetat din viață pe 16 iulie 1951, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, fără cruce, în Cimitirul Săracilor (Sighet), fiind primul martir al bisericii greco-catolice din Dieceza Oradea, lui urmându-i, tot la Sighet, episcopii Frenţiu şi Suciu, aruncaţi, fără slujbă religioasă, în „cimitirul săracilor” undeva în apropierea vărsării Izei în Tisa ”.

Referiri: - Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Buşiţia … p. 30, 92, 98; - Vasilescu, Stelian, Oameni din Bihor  p. 114, 180; - Vasile Andercău , În memoria Prepozitului Augustin Maghiar. 1880-1951 , În: ”Vestitorul Unirii”, nr. 7 din 1996, Oradea; - Silviu, Sana, Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu. Scrisori pastorale, circulare și discursuri oficiale (1913-1948), Editura Universității din Oradea, 2015; - https://tribuna-magazine.com/augustin-maghiar-unionist-bihorean-mort-in-inchisorile-comuniste/ accesat în 17 octombrie, ora 11.19.   (I.I., S.S.)

miercuri, 20 martie 2024

ALEXANDRU BĂRUȚIA (1903-1980) ȘI SOȚIA SA ELISABETA MARIA ILIEȘ (1920-2002)

 


BĂRUȚIA (BĂRUȚA), Alexandru
***. Comerciant, proprietar, fabricant de sifon. Sa născut în 27 februarie 1903 în Vașcău, județul Bihor, fiul lui Gheorghe și Maria Băruța. A încetat din viață în 20 martie 1980 în localitatea Nucet, județul Bihor. A fost înmormântat în Vașcău, în cimitirul de lângă stadion. 

După ce a urmat cinci clase la Liceul ”Samuil Vulcan”, în anul 1918 a fost încadrat funcționar la Percepția din Vașcău, continuând și Școala Superioară de Comerț din Oradea.

În anul 1924 este încorporat la Oradea, în Regimentul 86 Infanterie din componența Diviziei 2 Vânători, iar în anul 1926 este lăsat la vatră cu gradul de sergent. Urmează apoi o specializare în fabricarea alcoolului la Academia de Științe Comerciale din Viena. După întoarcerea în țară, temporar se ocupă de colectarea nucilor, afinelor și plantelor medicinale, pe care le îngrijesc exporta în Austria. Temporar este chimist la Fabrica de spirt din Beiuș. O vreme lucrează în depozitul tatălui său, până în anul 1928, când devine asociatul a tatălui său la depozitul de băuturi spirtoase și firma de exploatare forestieră, până în anul 1936. În acest an, deschide propria afacere în Beiuș, deschizând un depozit de băuturi. spirtoase și o fabrică de sifon. Dezvoltă afacerea asociindu-se în 1940 cu firma ”Gloria” din Oradea, care fabrica rom și lichior, dar avea și un depozit în-gros de băuturi, se asociază cu fabrica de piele din Tinca a lui Englender, de asemenea deține 75% din magazinul de textile al lui Rapaport Izidor din Beiuș.

După Dictatul de la Viena, administrarea orașului și a plășii Beiuș erau în mâna legionarilor, care intenționau deportarea evreilor în zona Bug, în Transnistria. În urma unei discuții cu primarul legionar al Beiușului, Mureșan Ioan, cu care era, „ tatăl meu a obținut ca bolda i jidani (evrei – nn) să rămână în județ, undeva în zona Tinca, Râpa, Marghita ”.

Sa căsătorie în anul 1943 cu Maria Elisabeta Ilieș, această divorțând în 1950. Au avut un fiu, Alexandru și o fiică, Rodica.

După 23 august 1944 este încorporat, participă la război în caderul Diviziei 3 Munte, este rănit în Ungaria, în luptele pentru eliberarea orașului Debrecen și internat în Spitalul Militar. În mai 1945, refăcut, se întoarce la Beiuș. În anul 1945, la cererea lui Vasile Weinstein, cum a făcut această fabrică de spirt din Beiuș, care era falimentară, renovează cele două clădiri, creând un spațiu industrial, un spațiu comercial, iar la etaj, un spațiu locuibil. Tot în această activitate devine proprietarul unui magazin de produse de panificație în centrul Beiușului, a două case în Beiuș, două case în Oradea cu nouăsprezece, respectiv nouă apartamente și spațiu comercial.

În 11 iunie 1948 i sa naționalizat fabrica de spirt, iar în 20 aprilie 1950, în baza decretului 52/1950 i s-au naționalizat toate proprietățile. Abia în august 1958, statul român a fost întabulat proprietar, cu titlul de drept naționalizare.

A activat ca membru al PNL-Brătianu, fiind prieten cu Cosma Titi, președintele PNL-Brătianu, filiala Bihor, cu prefectul județului, Popa și primarul Beiușului, Ioan Mureșan.

După dizolvarea PNL-Brătianu a ținută legătura cu membrii PNL, îndeosebi cu dr. Cornel Pop, dar și cu membrii PNȚ: dr. Ioan Quai, Victor Peloni, dr. Tiberiu Amos Borlan ș.a.

Fiind învinuit că „ a acționat pe față noi orânduiri și a puterii sovietice” i-au fost aplicate administrative cu caracter politic însumând o durată de 13 ani, 11 luni și 12 zile, la care se adaugă 5 ani interdicție corecțională și confiscarea averii. Dintr-o adresă a Ministerului de Interne către Spitalul de Ftiziologie Nucet rezultă că din 2 august 1950 până în 30 iunie 1951 și din 15 august 1951 până în 26 aprilie 1954 a fost privat de libertate în locuri de deținere, pe baza unui act administrativ, iar din 28 martie 1959 până în 29 iulie 1964 a executat o pedeapsă dată printr-o hotărâre judecătorească. În perioada după 11 iunie 1948 și până prin 1964, unii români, inclusiv tatăl meu, au beneficiat de reeducări, temporar sau total. Băruția Alexandru a efectuat patru ani la canal, fiind calificat să transforme bolovanii de granit în cuburi folosiți la pavarea străzilor, instructorul tatălui meu fiind deținutul Dănilă Andrițoiu din Vașcău, unchiul poetului Alexandru Andrițoiu… Needucatul Băruția Alexandru, alături de alți semeni este declarat „absolut ”... fiind repartizat la Nucet, Bihor, cu domiciliul permanent”…

În 16 februarie 1951, tatăl lui Băruția Alexandru, Băruția Gheorghe, în vârsta de 78 de ani de trimitere o scrisoare ministrului de interne, solicitând eliberarea fiului său Băruția Alexandru din Detașamentul 3 Muncă din Saligny sau, în caz extrem, internarea acestuia într-un spital. Băruția Gheorghe motivează că este bătrân, neputincios, iar fiul său „ prin munca lui mi-a asigurat existența. Fiul meu are doi copii mici pe cari ia părăsit și mama lor introducând divorțul contra fiului meu. Abea ajuns în Detașamentul de Muncă în cursul muncii a fost invalidat, i sa rupt un picior încă în luna august. Deatunci până azi se află în infirmerie, cu piciorul rupt.”  Desigur, scrisoarea a rămas fără răspuns…

În 3 octombrie 1957, ora 6 am, tatăl meu, Băruția Alexandru, a fost ridicat, din cămăruța situată în Beiuș, str. Cezar Bolliac, nr. 12, de patru patru în civil, de față fiind și eu, un copil de 13 ani. Ușa camerei fiind sigilată eu am rămas pe stradă, al nimănui. Vecinii de pe stradă, evrei, dl. Abent și d-na Israel, a pe întuneric îmi lăsau pachete cu mâncare, recunoștință pentru că tatăl meu a obținut, în 1941, de la administrația legionară, ca evreii locale să nu fie deportați la Bug.” 








În 29 iulie 1984 a fost eliberat din penitenciar, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în Nucet, județul Bihor. A fost internat o durată, iar apoi a muncit ca infirmier la Spitalul de Ftiziologie din Nucet, de unde sa pensionat în anul 1975, cu o pensie de 689 lei, care nu-i putea satisface cheltuielile de trai și viață, potrivit unui om bătrân, bolnăvicios și lipsit complet de orice sprijin moral sau material din partea cuiva…

A fost decorat cu Meritul Industrial și Comercial clasa a II-a în anul 1934.



ILIEȘ, Maria Elisabeta****. Soprană la Opera din Timișoara. Soția lui Băruția Alexandru. Sa născut în 28 februarie 1920 la Oradea. A încetat din viața în anul 2002, în SUA. Familia sa este originară din Buntești, strămoșii fiind preoți din tată-n fiu pentru șapte generații (arborele genealogic Luca). Mama sa, Antița sa născut ca a doua fiică a preotului din Buntești și a fost absolventă a școlii pedagogice din Beiuș. A fost mărită cu un notar de lângă Turda, „fiind <<muiere>> cu acte a notarului aproximativ trei luni, că bandele lui Bela Kun l-au împușcat”. În aceste circumstanțe a plecat la Oradea, unde a născut-o pe Maria Ilieș. Surorile sale, una fiind soția profesorului Candrea, cealaltă soția unui judecător renumit în acea vreme, au numit-o administrator al Orfelinatului „Principele Mircea” și au ajutat-o ​​să-și crească fiica. 

A urmat școala primară în Oradea, Școala în Beiuș, apoi un an la Conservator (Canto) la București, iar de aici, oferită unei burse oferite de Fundația Gojdu”, a urmat Facultatea de Canto la Universitatea din Viena. După absolvirea facultăților a fost angajată soprană la Opera din Timișoara. Sa căsătorie  cu Gheorghe Băruția în anul 1943, cununia fiind oficiată de protopopul Beiușului, Virgil Hetco. În anul 1950 a divorțat. Au avut un fiu, Gheorghe (Alexander George) și o fiică, Rodica. În anul 1968, după un turneu la Milano, a emigrat în SUA.  

Fiul, Băruția Alexandru Gheorghe, cu soția și un fiu au emigrat în SUA în 1976. După doi ani a emigrat și sora sa, Rodica, tot în SUA.

„Stimate d-le Degău, this this istoria familiei bazată pe fapte, urmând ca dumneavoastră să vă selectați. Cu respect vă mulțumesc pentru intenția onorabilă de a prezenta pe tatăl meu. Alexander Băruția, 3 sept. 2021 ”  - Alexander-George Băruția. 

Referințe : Degău, Ioan, Suciu,  Simion, Laza, Ioan, Beiușul și lumea lui, vol. VI, Oameni de mare din Țara Beiușului, Editura Academiei, Cluj-Napoca, 2022. 


luni, 18 martie 2024

ALEXANDRU (ROZZY) OROS

 


OROS, Alexandru
(nume de scenă Rozzy).

Sa născut în Beiuș în data de 19 martie 1956. Studiile, clasele primare, gimnaziale și liceale le-a urmat în Beiuș. A lucrat ca lăcătuș în cadrul Întreprinderii „Înfrățirea” și fochist la Fabrica de textile „Miorița” din Ștei. 

Însă marea lui dragoste a fost și a rămas la final - muzica. Frumusețea muzicii, magia notelor muzicale l-au atras de mic copil. Încă de vârsta de 5 ani părin îl vor îndrepta spre descoperirea tainelor muzicii și îl vor duce la ore de acordeon. Pe cât de mic era pentru un instrument destul de mare, pe atât de tare sa aprins în ființă sa „flacăra” talentului și a pasiunii pentru tot ceea ce însemna muzica. Muzica la facut fericit! Cu dăruire și interes învață sub îndrumarea unchiului sau și deprinde alte instrumente precum clape, chitară, percuție. Mai apoi, ca autodidact stăpânește din ce în ce mai mult corzile chitarei, iar sub influența anilor '60, '70, anii săi de tinerețe îl fac să cânte și să exerseze cu dedică tot mai mare la "neprețuita" lui chită. Acordurile celebrilor artiști precum The Beatles, Pink Floyd, Deep Purple, Eric Clapton și mulți alții ce au influențat tinerii generațiilor '70-'80 fac ca alături de alți prieteni, cu aceleași pasiuni comune în muzicii, să pună bazele unor formații, trupe. locale ce vor participa la diverse evenimente cultural-artistice în zona Țării Beiușului. Ce tineri și frumoși ,ca niște adevărați "luceferi", pentru ca așa este numit unul din proiectele lor - "Formația Luceferii". Unul dintre ei era chiar el, Rozzy, pseudonimul sub care l-au știut toți prietenii și cunoscuții. Iar mai apoi, la cântările, la balurile și nunțile de altădată îl regăseai și pe Rozzy, Sandu Oros, mereu cu zâmbetul pe buze și prieteni cu toți. Viața ar fi mult mai săracă fără muzica ,iar "când cuvintele sunt de prisos, muzica vorbește "...(W. Shakespeare). Muzica nu poartă, ne "transportă" oriunde ne dorim să fim ,așa și pentru Rozzy, el a fost unde și-a dorit și este, poate acolo Sus în cer, un om cu chitara fredonând "Stairway to Heaven"...                    Acestea sunt cuvintele spuse de fiul lui Alexandru Oros, despre tatăl său.











duminică, 17 martie 2024

Dr. CORNEL CRIȘAN (1894 - 1958)

 


CRIŞAN, Cornel **/***. Doctor. Profesor universitar dr. Sa născut la 18 martie 1894 în Cărpinet, județul Bihor. A încetat din viață la 23 ianuarie 1958 la Cluj. 

Şcoala primară şi studiile secundare le-a urmat în Beiuş. Ilarie Crișan, unchiul său și tatăl lui Gheorghe Crișan, la adus de la Cărpinet și la susținută la școală . În anul şcolar 1913–1914 a început Facultatea de Medicină la Budapesta. Datorită izbucnirii primului război mondial, în 1914 și-a încetat studiile. În același an, a fost mobilizat și trimis la frontul italian. Aproape la sfârșitul războiului, în 1918, a fost de mobilizat și a revenit în țară. A făcut, apoi, parte din Garda Națională a României. A participat la Marea Adunare Națională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Începând cu 1920 și-a continuat studiile la Facultatea de Medicină din Cluj. În același an, a fost numit asistent la Institutul de Histologie și Embriologie, care făcea parte din Facultatea de Științe din Cluj. A absolvit studiile în anul 1923. 

Din 1920 este numit preparator la Laboratorul de histologie și embriologie de la Facultatea de Științe. Laboratorul era condus de profesorul I. Scriban. Lucrând cu pasiune și dăruire, Cornel Crișan continuă pregătirea sub îndrumarea profesorului I. Drăgoiu și se formează ca histolog. Între anii 1924 și 1925, obținând o bursă Rockefeller, și-a dezvoltat tehnica și cunoștințele științifice histologice și embriologice la Institutul de Anatomie și Histologie al Facultății de Medicină din Heidelberg, avându-i îndrumători pe profesorul Erich Kallius. În 1925 a obținut titlul de Doctor în Medicină și Chirurgie.

După doctorat a îmbrățișat cariera universitară. A fost profesor universitar din anul 1942 la Catedra de histologie şi embriologie a Facultăţii de Medicină din Cluj. În anul 1948 a devenit Doctor în Științe Medicale.  

Cornel Crișan a deținut Catedra de histologie, fiind recunoscut ca un profesor extrem de exigent cu studenții săi, examenul la materia sa era destul de greu de luat cu o notă mulțumitoare. Mai mult decât atât, profesorul condiționa chiar și vestimentația studenților din timpul examenelor – aceștia trebuiau să aibă cămașă albă, cravată, precum costum de culoare închisă. Probabil chiar această severitate a reușit să formeze în continuare alți specialiști; el însuși fiind, la rândul său, elev al unor importanți profesori în domeniu, precum: Petre Gălășescu, Ioan Drăgoiu sau Ioan Scriban – cei care au pus bazele histologiei la noi în țară. De asemenea, Cornel Crișan s-a remarcat și în ceea ce privește cercetarea: a scris de-a lungul vieții sale 50 de monografii, articole și lucrări, publicate atât în ​​țară, cât și în străinătate, atât singur, cât și în colaborare cu alți cercetători. A susținut cu înverșunare apariția noutăților în cadrul medicinei, prin urmare, și-a pus puternic amprenta de om de știință, dar și de pedagog, asupra Manualul de histologie apărut în anul 1957.

În 1955 a primit Ordinul Muncii clasa a III-a. Coautor, împreună cu Ion Drăgoi, al primului manual complet de histologie din țară. Corect, onest și muncitor, pasionatător, excelent cadru didactic cercetător, doctor Cornel Crișan a fost un om de elevată cultură, mereu la curent cu tot ce era nou și important în științele naturii. „Iubitor al literaturii, el nu a fost numai un cititor curios, ci și un lector rezonant al marilor opere din scrisul universal. O discuție cu el asupra cărților de valoare care apăreau te îmbogățea și întotdeauna uimea prin pătrunderea sa critică în esențial” spune V. Bologa în necrologul publicat în Clujul medical , nr. 4 din 1957 . În anul 1957 sa dus la Clinica Medicală I ca să-și viziteze prietenul, pe prof. Popa Rubin, care era bolnav de cancer bronhopulmonar, dar nu sa simțit în stare să urce scările, așa că la strigat pe acesta din curte, când a apărut la fereastră ia: ” Adio, Rubine dragă, scuză-mă că nu mai urc. la tine, mă duc să mor acasă la mine în Bihor!” Medicul a înțeles că se apropia sfârșitul, căci după câteva luni sa stins, în 23 ianuarie 1958, fiind înhumat lângă străbunii săi în Cărpinet

Referiri : - Mărgineanu, Ion, Oameni din Munţii Apuseni. Început de dicţionar fără sfârşit … p. 258; - Vaida, Maria, Bihoreni la Marea Unire, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018, p. 98-100.   (II, SS)